Referințe critice

Deși elaborată, confecționată chiar sub raportul tehnicilor și limbajelor, cărticica lui Theodor Codreanu (Marele zid, n. n.) lasă o mai puternică impresie de naturalețe și spontaneitate în dialog decât celelalte debuturi. Prozatorul are simțul replicii, al monologului interior, în general al scenei relatate, calitate care-l recomandă genului dramatic. Chiar și gradul de convenție poate fi util rostirii scenice, unde firescul nu e niciodată pură transcripție, ci adecvare a vorbirii la psihologie ori caracter. Am mai multă încredere în posibilitățile de evoluție ale lui Theodor Codreanu decât ale celorlalți aspiranți la arta literară…

Eminescu – Dialectica stilului este expresia unui remarcabil efort hermeneutic… Originalitatea tentativei lui Theodor Codreanu nu subzistă atât la nivelul fragmentului, cât la acela al întregului. Eminescu al să este o construcție pe cât de complexă, pe atât de bine gândită, de coerentă, de armonioasă. Considerații pe care am fi dispuși a le crede prisositoare, simple paranteze ori popasuri pentru împrospătarea forțelor în anevoiosul drum al exegezei, își vădesc ulterior un rost precis. Meritul principal al autorului e că-l scoate definitiv pe Eminescu dintr-o tradiție culturală, aceea a romantismului, ca să-l așeze convingător la originile alteia, cu care ne simțim solidari. Este o mutați radicală, cu urmări încă greu de prevăzut pentru modul în care ne-am deprins a gândi evoluția literaturii noastre moderne.

Carte de largă cuprindere, însumând întregul univers tematic eminescian, arhitecturată baroc și scrisă efervescent, Eminescu – Dialectica stilului impune un spirit analitic-asociativ capabil să neliniștească (profitabil) valorile clasice.

Cartea este expresia unei extraordinare voințe și a vocației întru Eminescu. Dialectica stilului este o carte organizată riguros, gândită arhitectonic, trecându-l pe Eminescu prin nouă cercuri dialectice, urmărindu-i cu sagacitate temele, motivele, obsesiile lirice, fixațiile stilistice. Cartea pulsează puternic, este vie, propunându-ne o fascinantă dialectică a ideilor despre Eminescu. (…) Carte de înaltă probitate științifică, Eminescu – Dialectica stilului evită sistematic judecata aleatorie sau „după ureche” invocând opinia de autoritate ori de câte ori argumentația exegetică riscă să se pulverizeze. Cine a citit acest amplu studiu și a traversat notele și trimiterile bibliografice de la finele cărții n-a putut să nu fie impresionat de travaliul imens și de armătura științifică a exegezei. Theodor Codreanu ar putea spune la fel ca marele Călinescu: „Orice cuvânt din cartea mea poate fi dovedit”.

Trebuie reținută de la început originalitatea studiului lui Th. Codreanu și cuprinderea întregului orizont al poeziei lui Eminescu din perspectiva modernității, după un modernism opus prin definiție tradiționalului romantism. În acord cu metodele moderne ale studiului literar: structuralism, semiotică, psihocritică etc., analiza critică se bazează pe o informație impunătoare prin diversitatea direcțiilor gândirii contemporane, identificate în viziunea poetică a lui Eminescu, metodologic deschisă în analogie cu opera lui Dante, prin nouă cercuri dialectice. „Trăind la răscruce de ere, ca și Dante, Eminescu este creatorul unei lumi de o armonie unică, singura poate demnă în timpurile moderne de marele florentin”. (…) Și se menține argumentul că nu de Eminescu om de știință este vorba, pe fundalul vechii dihotomii știință-artă, ci de o dialectică a structurilor funcționale dominante, în care arhetipurile gnoseologice se includ în structura stilistică a limbajului după coduri străine, coexistente cu cele dintâi.

Apoi, într-o admirabilă lucrare, și mai recentă, din 1984, Eminescu – Dialectica stilului, Theodor Codreanu interpretează, pe bună dreptate, judecata călinesciană (cu privire la preocupările științifice ale poetului, n.n.) ca rezultat al unei atitudini vetuste – am spune noi, de secol al XIX-lea, secolul diviziunii muncii – când se interpunea, în gândirea vremii aceleia, un perete etanș între metoda științifică și fantezia artistică.

Una dintre cele mai interesante cărți despre Eminescu apărute în ultimul timp (Eminescu – Dialectica stilului) aparține unui tânăr exeget di uși – Theodor Codreanu.

Cazul cel mai concludent, acum în urmă, este al lui Theodor Codreanu (Eminescu – Dialectica stilului, Cartea Românească, 1984), a cărui scriere semnifică o etapă realmente nouă în mersul studiilor eminesciene.

O problemă interesantă (și dificilă) de lectură și construcție critică pune Theodor Codreanu în Eminescu – Dialectica stilului (București, Cartea Românească, 1984, 387 p.), carte densă, „lucrată”, ale cărei rezultate depind exclusiv de acceptarea sau respingerea metodei cu care a fost gândită și scrisă. Din această cauză nu ne vom interesa de concluzii și deci de conținutul propriu-zis, ci doar de modul de elaborare. El ni se pare semnificativ, mai ales pentru progresele pe care le face lectura sincronică, simultană, totalizantă, în coștiința critică românească actuală. Reacțiune antiistoristă, antipozitivistă, necesară, acest tip de lectură, să-i spunem „modelatoare” sau „arhetipală”, reprezintă una din influențele și adaptările cele mai benefice ale structuralismului modern: opera privită ca structură unitară de interdependențe funcționale (Theodor Codreanu le spune „dialectice”). A restitui operei unitatea sa coerentă, particulară, surprinsă de la orizontul actual, acesta este postulatul metodologic de bază.

În cazul lui Eminescu întreprinderea este deosebit de dificilă, în primul rând din motive pur tehnice: opera nu este publicată în întregime, caietele poetului își așteaptă încă editorul. Or tocmai aici stă nodul problemei: lectura simultană pune pe același plan de referință, proiecte manuscrise și texte publicate, note de atelier și articole de presă, variante abandonate și poezii definitivate de poet, antume și postume etc. Fără îndoială, totul pleacă dintr-un centru unic, dintr-un etimon spiritual originar, dintr-o viziune arhetipală. Din acest punct de vedere lectura plană, totalizantă, este legitimă. Dar în stadiul actual al cunoașterii totalității manuscriselor eminesciene, ea nu poate avea decât un caracter provizoriu, de mare probabilitate desigur, dar ipotetică în multe cazuri. Căci se poate foarte bine ca descoperirea unor „noi” însemnări să ne îndrepte atenția într-o altă direcție încă imprevizibilă. Criticul știe de altfel că documentarea nu poate fi exhaustivă decât în interiorul sistemului de lectură (p. 314), care are logica, rigiditățile și capacitatea sa limitată de absorbție și de respingere. Dar acest sistem urmează a fi refăcut, când apar noi date care-l contrazic formal. Primejdia pândește, deci, și pe Theodor Codreanu, al cărui nivel metodologic, înalt, valorează mai mult pentru noi, decât rezultatele la care ajunge, totdeauna perfectibile.

Despre poetul național, a cărui exegeză a fost și este considerată o piatră de încercare a criticii scrie Theodor Codreanu în Eminescu – Dialectica stilului. Și nu oricum, ci prin aderare la o viziune critică totalizantă, dialectică, în stare să elimine fragmentarismul în interpretare. Este pusă în discuție calificarea lui Eminescu drept poet romantic, pornind chiar de la aprecierea maioresciană asupra modernității poetului, citată de mulți, dar tot de mulți ignorată.

Theodor Codreanu e un autor pe de-a-ntregul format: cultura sa este excepțională, cu deschideri inter- și pluridisciplinare cum la puțini confrați din generația respectivă (dar nu numai) se pot observa; instrumentele de lucru (de la așa-numita „metodologie”, până la ansamblul și detaliile de ordin comunicațional) au ceea ce în bunul limbaj vechi se chema proprietate, iar în cel mai nou – funcționalitate…

critic de doctrină, Theodor Codreanu sugerează prin Eminescu – Dialectica stilului (contribuție de tot merituoasă) ceea ce va putea da, în viitor gândirii literare românești.

Poezia lui Eminescu este în mod vizibil dominată de imaginarul nocturn. Dacă însă asociem cunoașterea științifică imaginarului diurn și cunoașterii în succesiune, lăsând cunoașterea artistică în zona simultaneității, atunci trebuie să ne grăbim să adăugăm, așa cum face Th. Codreanu (op.cit.,p.48), că „cea mai înaintată parte a gândirii contemporane tinde a atenua pe cât posibil artificiala opoziție dintre științe și arte”. Cunoașterea în succesiune este de fapt cunoașterea secvențială, aflată sub controlul emisferei cerebrale stângi și al raționamentelor în etape riguros ordonate. Era acest tip de cunoaștere în eclipsă la Eminescu? Nicidecum…(…)

Rămâne atunci manipularea temporalității, la care ne-am referit de câteva ori până aici. Th. Codreanu (op.cit.,p.49) aduce în discuție următoarea reflecție eminesciană: „Reprezentația e un ghem, absolut unul și simultan. Resfirarea acestui ghem e timpul și esperiența. Sau și un fuior din care toarcem firul timpului văzând numai astfel ce conține. Din nefericire, atât torsul cât și fuiorul țin într-una. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors are predispoziție filozofică”. Pentru a se sublinia convergența acestui mod de a vedea cu cel relativist, este invocat un citat semnificativ din Louis de Broglie; acesta ne amintește că Einstein imagina un univers în care „tot ce pentru noi constituie trecutul, prezentul, viitorul alcătuiește un bloc și întreg ansamblul de evenimente succesive (din punctul nostru de vedere) care constituie existența unei particule materiale este reprezentat de o linie. Fiecare observator, prin scurgerea timpului său, descoperă, ca să spunem așa, noi porțiuni ale spațiului-timp care îi apar ca aspecte succesive ale universului material, deși în realitate ansamblul evenimentelor care constituie spațiu-timp există încă înainte de a fi cunoscut”. Codreanu observă cu justețe că ghemul, fuiorul lui Eminescu sunt blocul la care se referă De Broglie, iar „scurgerea timpului său” se asociază cu referința eminesciană: „Resfirarea acestui ghem e timpul și – esperiența”. Este invocată și o reflecție în același sens din Sărmanul Dionis.

Meritul eminescologului de formație nouă, „scientistă” este acela de a vedea un Eminescu dincolo de romantism, ceea ce-l determină să-i analogizeze poetica cu poeticile moderne și postmoderne și de a concepe eminescianismul ca pe ceva mai mult decât se află asimilat în organismul-spiritual eminescian. Este, deci, un dincolo-de-Eminescu ce-l depășește vizibil pe Eminescu însuși. Și cum n-ar fi, din moment ce el repune în discuție toate legile universului, inclusiv cele ale limbajului, asemenea personalităților de vârf ale culturii (și științei, ca o componenta a acesteia) universale: Confucius, Platon, Dante, Newton, Kant, Einstein?

Lucrarea sa din 1984… a devenit un reper hermeneutic pentru orice cercetător al fenomenologiei eminesciene.

Cartea Dlui Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, apărută la începutul acestui an la Editura Porto-Franco din Galați, ni se pare mai mult decât un nou studiu asupra operei eminesciene… În acest moment în care în cultura română se fac auzite și încearcă să se impună tot mai aprig idei și tendințe care nu au nimic de a face cu spiritul poporului român (dacă nu sunt de-a dreptul antiromânești), o astfel de carte ce ne trimite cu grație, dar în același timp cu fermitate la sursele de „înțelepciune cosmică” ale nației ne aduce în suflete un plus de bucurie și de demnitate.

Există mari cărturari și în micile orașe. Unul dintre ei e dl. prof. Theodor Codreanu care locuiește la Huși. El are o certă vocație de eseist și calități de prozator. Subordonat unor teze importante, scrisul său e demonstrativ și, inevitabil polemic. Independența atitudinii, imprevizibilul analogiilor, pasiunea dialectică fac din dl. Theodor Codreanu un debater redutabil și un colaborator dorit al publicațiilor combative.

Theodor Codreanu procedează riguros și metodic. Cartea sa (Modelul; ontologic eminescian, n. ed.) nu e destinată lecturii, ci conspectului, trebuie adică citită cu creionul în mână și cu teancuri de fișe pregătite pentru ordonarea ideilor. Autorul pătrunde în hățișul filosofiei, ideile circulă alert de la vechii greci la Schopenhauer, de la Kant la Hegel, de la filosofia extrem orientală la Heidegger, spre a demonstra falsitatea ca imagine a imobilismului eminescian în conceptele kantiene, depășite de cunoașterea budismului, de ideea unei cosmogonii în care arheul e hieroglifa universalității. (…) De la demonstrația teoretică exegetul accede spre praxis pentru a semnala, în partea a doua a studiului, câteva serii cu aplicație practică (aici prin formularea „rațiunii practice” se ține aproape de Kant) a viziunii ontologice eminesciene. (…) Cercetarea lui Theodor Codreanu îmi evocă, prin încrâncenarea lupte împotriva tuturor, prin implacabilele afirmații enunțate, prin îndărătnicia cu care-și apără, în fața grupului de denigratori, certitudinile, un spirit apropiat lui D. Caracostea, adică sortit contestării spre a-i fi recunoscute, într-un târziu, marile merite.

E un volum scris cu inteligență, cu foc polemic, cu pasiune exegetică ce presupune, evident, erudiție interdisciplinară… și ceea ce este deosebit de important în contextul actual al analfabetismului valoric – cu dragoste față de poet și fată de cultură în genere concepută ca șansă existențială supremă. (…) Cum procedează Eminescu, poetul și filosoful, în cunoașterea Ființei? Firește, nu-și cruță înaintașii (spune Theodor Codreanu) și, asemenea lui Heidegger în fața lui Hegel, deplasează centrul de greutate de la sfârșit (conștiința în genere0 la început (conștiința individuală, aceea a „inimii”, căreia Kant nu-i acordă nici un credit în cunoașterea obiectivă). Cu adevărul ferm că adevărul este în inimă, creierul nefiind decât lacheul ei, Eminescu pășește în felul său pe spiralatul drum al cunoașterii (al cercării, cum zice el). Spre deosebire de Hegel, care absolutizează întregul, el crede în valoarea deosebită a Părții, contrar lui Kant care credea că la noumen, adică la esența supremă cognoscibilă prin rațiune, conștiința umană nu poate ajunge, el crede că numai conștiința individuală o poate face.

Este partea cea mai frumoasă și cea mai originală a demonstrației critice a lui Theodor Codreanu, care înlătură hotărât clișeele vechii mentalități sociologiste, sursieriste, sincroniste etc. Eminescu este el însuși în toate și prin arheitate el ne propune un model ontologic modern.

…meritul lui Theodor Codreanu este acela de a ști să urmărească firul exact al unei demonstrații de concepție filosofică la Eminescu, punând-o în acord cu marile idei despre lume și creație ce fecundau la ora aceea universalitatea, demonstrând marea individualitate și personalitatea de geniu a scriitorului, a cărui operă închegată sau rămasă doar în ciornă e departe de a-și fi secătuit revelațiile de profunzime.

„Criteriul ființei” prezidează demersul lui Theodor Codreanu din Modelul ontologic eminescian, cu accent apăsat de „rațiunea practică” a arheității – un capitol de un special interes, cu referiri percutante la „intstituirea teleologică a muncii”, la „teoria golului etnic”, la „omenia mioritică”, la „statul natural și statul demagogic”, evident în versiune eminesciană. Dacă mai adăugăm și Testamentul eminescian („Revoluțiile în istorie”, „profetism național” și „Testament pentru Europa”), am putea spune că ne situăm în actualitate cu Archaeus-ul eminescian. Mai ales că ne aflăm, cum bagă de seamă autorul, în plină „Galaxie Grama”, adică un atac prelungit la „coloana de susținere a culturii naționale”. Modelul ontologic eminescian este, fără îndoială, o carte pe cât de bine articulată, pe atât de prezentă prin adevărurile ei și printr-un polemism dârz.

Analiza modelului ontologic eminescian propusă de Th. Codreanu este un strălucit exemplu de modul în care pot fi adecvate conceptele universale la cazul particular al spiritualității noastre. Meritul este, desigur, în primul rând, al lui Eminescu însuși, care s-a impus de mult ca o conștiință eponimă, iar demersul criticului și profesorului Th. Codreanu reușește să evite capcanele neokantianismului, neoromantismului, ale fenomenologiei husserliene, ba chiar să se delimiteze de soluția pesimistă a lui Heidegger din perioada Sein und Zeit. Autorul analizei se apropie mai curând de soluția Hartmann privitoare la ontologia critică, dominată de teoria sferei reale și a celei ideale a existenței.

Rememorez toate aceste lucruri din pricina amintirilor stârnite de lectura cărții recente a lui Theodor Codreanu, distinsul eminescolog, intitulată Dubla sacrificare a lui Eminescu, carte plină de patos, de polemică amar îndurerată, dar și de erudiție istoric și critic literară, profund convingătoare. Mărturisesc că până la această lectură (deși mă ocup de opera poetului în viziune comparatistă de peste treizeci de ani) am acceptat și eu varianta călinesciană despre anii 1883-1889, dându-i însă coloritul acela de amurg trist și blând al ultimilor ani din viața lui Hölderlin. Ceea ce adună ca date, chipul în care le corelează și le interpretează, cu rigoare și minuțiozitate, dau cercetării și aserțiunilor oricât de îndrăznețe ale lui Theodor Codreanu o coerență și o veracitate greu de dezmințit.

Citind și recitind cartea prof. Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu (Ed Macarie, Târgoviște, 1997), încerc un sentiment ciudat, o stare de neliniște amestecată cu bucuria descoperirii unui făgaș neașteptat și nebănuit, la care se adaugă abia o firavă dumerire asupra modului cum și-a sfârșit viața poetul Mihail Eminescu, mod parcă prea logic justificat și explicat în termenii biografiilor semnate de G. Călinescu, George Munteanu, Petru Rezuș și alții.

Deși se vorbește de eminescianism ca adevărată dimensiune a spiritului, totuși înțelegerea gândului filosofic eminescian nu pare a fi încheiată, cu toate acumulările succesive, datorate mai multor generații de cercetători. Altfel spus, descifrarea filosofiei lui Eminescu a fost și rămâne încă o problemă complexă care, ca orice problemă, va putea fi soluționată nunai în măsura în care este bine pusă. Or, în istoria cercetărilor eminescologice întâlnim des abateri de la această cerință.

Întâlnim însă și situații fericite, precum cea oferită de Theodor Codreanu în lucrarea Modelul ontologic eminescian, apărută la Editura Porto-Franco, Galați, 1992. (…) Oricum, la capătul lecturii acestei cărți nevalorificate încă, scrisă de un autor mai mult invidiat decât înțeles, simt nevoia să mărturisesc gândul că am descoperit un mare și curajos cărturar, cu temeinice porniri dinspre filozofie către literatură, știință și civilizație.

Dubla sacrificare a lui Eminescu, semnată de Th. Codreanu, arată că suntem încă necopți pentru a putea primi moștenirea eminesciană.

Volumul Dubla sacrificare a lui Eminescu…Un studiu amplu și profund al ultimilor șase ani din viață lui Eminescu – a cunoscut două ediții în anul 1999, la începutul anului la Brașov, Editura Serafimus, și la sfârșitul lui – la Editura Civitas din Chișinău. Ediția basarabeană se bucură de o prefată semnată de distinsa savantă acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, de perfectarea la zi a documentaristicii eminesciene.

Prin stringenta ei actualitate, ca și prin rara capacitate de care dă dovadă autorul în panoramarea detaliilor, Dubla sacrificare a lui Eminescu se înscrie ca o pagină de referință la mai buna cunoaștere a vieții poetului nostru național.

În realitate, biografiile lui Eminescu sunt mai mult sau mai puțin convenționale. Demult se simte necesitatea interpretării critice a izvoarelor biografice. Îndeosebi este deformantă imaginea oficială despre anii de boală ai poetului. La restabilirea tabloului veridic al ultimilor șase ani de viată ai lui Eminescu au lucrat câțiva cercetători, printre ei N. Georgescu, O. Vuia și Th. Codreanu.

Spre ilustrare, vom oferi doar un sigur exemplu – firește, cel mai strălucit și mai edificator – acela al unui profesor de liceu, dl. Theodor Codreanu de la Huși, devenit, prin trei scrieri de referință destinate a „lumina” tot atâtea ipostaze ale personalității eminesciene (omul – Dubla sacrificare a lui Eminescu, gânditorul – Modelul ontologic eminescian și scriitorul – Eminescu – Dialectica stilului), cu siguranță cel mai important dintre eminescologii noștri de azi.

Ceea ce este cu totul remarcabil în sinteza lui Theodor Codreanu se referă la trăirea autentică a satisfacției intelectuale produsă de întâlnirea cu idei și teorii originale. În contextul cultural al momentului este greu de crezut că un scriitor se poate bucura sincer de reușita altora, așa cum se întâmplă cu autorul Controverselor eminesciene. Și totuși, fiind vorba despre poetul-arheu și despre modernitatea sa (care va constitui piatra de încercare a generațiilor următoare de eminescologi), credința lui Theodor Codreanu este că va veni într-adevăr o vreme când „cartea lui Eminescu” va ocupa locul ce i se cuvine în viața și conștiința nației sale.

S-a ivit, iată, această teorie a distinsului intelectual care este dl. Theodor Codreanu și care vorbește de dubla sacrificare a lui Eminescu. Se deschid pârtii largi pentru căutarea informației și, mai ales, pentru reconfigurarea celei care există. (…); noi nu-l sacrificăm pe Eminescu – ci ni-l sacrificăm – și acest lucru cred că îl facem continuu, generație de generație. Iată sensul în care s-ar putea discuta despre provocarea d-lui Theodor Codreanu în cultura română.

Alcătuită din două secțiuni – Controverse eminesciene, care dă și titlul volumului, și Eminescologie –, cartea lui Th. Codreanu dă seamă nu doar despre personalitate unui autor, a cărui fișă de creație este mult mai amplă – fiind prozator și epigramist, în același timp –, ci mai ales despre problematica operei eminesciene din ultimele două decenii… Fără a fi, așadar, doar o oglindă în care autorul a dorit să se privească, cartea poate fi utilă profesorului de limba și literatura română, dar și cărturarului în sens larg, interesat de mișcarea de idei a vremii.

Azi, când există o adevărată frenezie a „criticii” (a se citi: a bagatelizării, a minimalizării, a ostilității, a relei credințe), autorul Fragmentelor lui Lamparia vine cu poziția, atât de necesară astăzi, a iubirii. Poate că tocmai rafinamentul atât de sensibil al nuanțelor în gândirea lui Th. Codreanu derivă din vechiul „esprit de finesse”, pe care nu-l pot promova decât „les raisons du coeur”. Autorul se supune acelei ordo amoris, postulate de Max Scheler, care cuprinde poate și secretul profundei sale înțelegeri prin iubire, aplicate la întregul domeniu al cunoașterii.

El s-a afirmat ca istoric și critic literar de mare autoritate, ca eseist, romancier, poet, ca filosof care a interpretat „modelul ontologic eminescian”, ca lingvist atras de domeniul fascinant al stilisticii, ca istoric al culturii. El ilustrează admirabil tipul de creator pe care G. Călinescu îl numea „scriitorul integral”. Cei mai importanți creatori din literatura română de azi recunosc în Theodor Codreanu una dintre personalitățile reprezentative ale culturii noastre din toate timpurile.

Recent, Theodor Codreanu a publicat un nou volum, intitulat Fragmentele lui Lamparia (Fundația „Scrisul românesc”, Craiova). (…) Theodor Codreanu este un cugetător cu o puternică vocație teoretică, preocupat nu numai de rostirea limpede a adevărului, ci și de nuanțarea comunicării prin apelul la disocieri, comparații, metafore, alegorii, personificări, antiteze, hiperbole. Cei care vor să gândească sistematic pot avea în el un model demn de urmat, îndeosebi pentru felul cum nuanțează ideea, subliniindu-i cele mai neașteptate aspecte. Apelul la figurile de stil ale repetiției capabile să genereze combinații lexicale și gramaticale, cu o structură în care efectul este atent urmărit și amplificat de construcțiile sintactice și de nuanțările semantice, produce „fragmente” memorabile, cu o excepțională capacitate de seducție estetică și, mai ales, de convingere.

Cred că Theodor Codreanu, finul analist al fenomenului literar contemporan și unul dintre puținii cercetători obiectivi ai eminescianismului, face o figură aparte în peisajul spiritual bulversant al momentului. El își gândește și scrie cărțile în mica sa așezare moldavă, Huși, departe de bătăliile aprinse de pe scenele literare și din culisele acestora, ceea ce nu înseamnă că ar fi străin de mizele dacă nu și de efectele acestora care animă asemenea înfruntări. (…). Parafrazând sfatul primit de autor de la venerabilul Constantin Ciopraga la prima tentativă de ieșire în lume cu prezenta carte de aforisme, vom spune și noi că, prin nedorita-i întârziere, solitarul de la Huși, Theodor Codreanu, n-a avut decât de câștigat: „Fragmentele lui Lamparia” reprezintă o reușită de excepție.

Fragmentele lui Lamparia de Theodor Codreanu sunt ca așchiile de marmură ce rămân după cioplirea statuii unei zeițe a singurătății.

Aforismele lui Theodor Codreanu sunt fie „fulgerări” sclipitoare ale cugetării, fie mini-eseuri cu un sâmbure polemic, implicit ori explicit, structurate riguros și colorate de paradoxuri subtile, susținute de idei de bun simț, greu de contrazis, nutrite de seva livrescă ori născute din seva fecundă în marginea textelor ilustre. (…) Theodor Codreanu este un intelectual atipic. Trăiește într-un mic oraș, provincial ca urbanistică și – vai! – provincial și în spirit. A refuzat până acum funcții și demnități ce-l puteau îndepărta de bibliotecă și de masa de scris. Și-a edificat o operă (din fericire neîncheiată), alcătuită din câteva cărți solide; bunăoară, nici o bibliografie eminescologică nu-l va putea ocolo de acum înainte. S-a ținut departe de coteriile vremilor, de bisericuțele literare, promovând valoarea cu obiectivitatea omenește asumată și cu o modestie ce-l prinde întotdeauna; drept urmare are dușmani puțini și statornici; amicii îl prețuiesc fără ipocrizie și nu-l cultivă zgomotos ori în chip partizan.

În spațiul culturii naționale și mai cu seamă zonale Theodor Codreanu este un reper intelectual și moral. Discreția sa orgolioasă, fecunditatea fără ostentație, comprehensiunea afectuoasă, camaraderia lisită de ifose fac mult bune într-un moment când valorile sunt agresate perfid și eclipsate strident de pseudo-valori și când lucrarea culturală autentică, bine cumpănită, se vede concurată de improvizații pompieristice, cu iz novator și fumuri elitiste.

…Theodor Codreanu e mereu gata să scoată spada când trebuie să apere o cauză dreaptă, mai ales când e vorba despre Eminescu. Omul cel de toate zilele pare mai degrabă cuminte și retractil; criticul devine bătăios în „controversele” sale, așa cum îi stă bine polemicii care nu se face cu mănuși, dar nici cu buzduganul. În tot cazul, e un ingenios care știe să-și stăpânească pornirile umorale și merge la victorie cu puterea argumentelor irecuzabile. E foarte bine informat și are convingeri consolidate. Nu fixiste! Stilul său este alert, al urgenței, dinamic, decis, cursiv. Căci ce poate fi mai ispititoare decât o bună controversă, intelectual-decentă în pofida acidității ei? Polemistul nostru nu-i viforos ca Eminescu, nici neguros-subiectiv caG. Ibrăileanu, nici „impersonal” ca E. Lovinescu. Reacțiile lui per contrarium, repet, au vehemență temperată, argumentația permanentă și vioiciune stilistică.

Th. Codreanu e un eminescian. Dar unul atât de adânc și de firesc – prin urmare ne-epigonic -, încât devine comparabil cu Blaga, Mircea Eliade, Cioran, Noica. Nu întâmplător a ajuns (și) un redutabil eminescolog. El „cade” în Eminescu aproape din toate direcțiile, însă, ca ultimii doi, îl anexează în special dinspre filozofie.

Prin vasta întindere a lecturilor din literatura română și universală, precum și prin profunzimea acestora, Theodor Codreanu mă face să afirm, o dată cu Vladimir Streinu, că, citind „Fragmentele lui Lamparia”, „încerc o dramă de inteligență”. Pentru orele de dirigenție, aceste „Învățături ale lui Lamparia către fiul său din primul secol al mileniului al III-lea” sunt o sursă inepuizabilă de educație estetică, etică, politică și patriotică: ce bogăție de suflet! Ce furtună de idei și sentimente! Câte semințe pot încolți în pământul roditor al adolescenței, făcându-i pe tineri să gândească „pe marginea spuselor sale”!

Fragmentele lui Lamparia ocupă un loc distinct în activitatea scriitoricească a lui Theodor Codreanu și, credem, în literatura de gen, aforismele autorului de la Huși nefiind cu nimic mai prejos decât cele ale unor Blaga, Iorga, Camil Petrescu etc. Ele vor avea, suntem siguri, un puternic impact la publicul cititor și ar putea fi urmate de o nouă și spectaculoasă serie.

O monografie exhaustivă, o sinteză amplă care unește și omogenizează toate interpretările și toate informațiile cunoscute și necunoscute, o analiză pertinentă în care se avansează și multe interpretări personale este această tulburătoare carte, Complexul bacovian, scrisă de domnul Theodor Codreanu și apărută la Editura Junimea din Iași, în 2002, o lucrare prodigioasă, doctorală, un monument de admirație și pietate, cum nu mai are nici un alt poet român în afara lui Eminescu.

E uimitoare, dar temeinic motivată, amploarea pe care a luat-o exegeza bacoviană a ultimului deceniu: opt volume și câteva sute de articole. Între aceste contribuții (unele esențiale), se detașează cea a lui Constantin Călin, cel mai autorizat biograf al lui Bacovia (1999), exemplara bibliografie a Marilenei Donea (2001) și, bineînțeles, studiul lui Theodor Codreanu cu al său „Complex Bacovia” (2002), un opus impunător prin obiective, proporțiile investigației, dar – în primul rând – prin rezultatele atât de convingătoare la toate nivelurile: caracteristicile imaginarului poetic, cronotopul acestui univers aflat sub semnul „negativului stilistic”, dubla descendență a bacovianismului, reprezentanții acestuia în timp și spațiu.

Totul este făcut cu o suverană stăpânire a unui imens material, studiat și comparat fără crispări și complexe (inutile), cu delimitări, nuanțări și preluări critice, autorul fiind permanent interesat de a controla și evalua corect sursele (de care se delimitează cu orgolioasă voluptate, de câte ori are ocazia), dar mai ales de a oferi explicațiile cele mai convingătoare, mai aproape de adevărul Ființei. Onestitatea sa intelectuală, ochiul scormonitor, rațiunea aflată mereu în stare de urgență garantează coerența și gravitatea unui discurs despre limitele suportabilității umane și capacitatea eului liric de a-și supraviețui prin operă. Un discurs persuasiv despre singurătatea creatoare a Poetului ce a privit în centrul nopții și – de ce nu? – a criticului aflat față în față cu cititorii săi.

O carte fabuloasă, ambițioasă, devoratoare de alte cărți. Fostă teză de doctorat, susținută în urmă cu doi ani. Un volum masiv, de peste 500 de pagini, alături de care aproape tot ce s-a publicat până acum despre poet pare exiguu. (…). „Complexul Bacovia” e un scenariu de idei complet referitor la viața și opera poetului. Summa și summus. Autorul e sistematic și tenace. Se pricepe să depășească obstacolele, să facă slalom printre paradoxuri, să treacă fără dificultăți de la un orizont hermeneutic la altul. Prectică pluralismul critic, dar privilegiază ontologia. Pentru opiniile sale caută puncte de sprijin în toate domeniile și în toate orizonturile, antrenându-se într-un comparatism multiplu, surprinzător, și, nu o dată, extins pe mari suprafețe.

Theodor Codreanu face parte dintre istoricii literari care au respectul textului, atitudine datoriă căreia ajunge la unele concluzii judicioase, venite dintr-o perspectivă modernă, mai ales în capitolul dedicat structurilor stilistice, definite, generic, prin „negativul stilistic”. În pagini care analizează componente esențiale pentru bacovianism, se discută despre cromatică, olfactiv, muzicalitate, metaforism, ritm, rimă. Este partea cea mai realizată, în care conceptele generale sînt puse la contribuție cu cea mai mare eficiență și în același respect față de cuvântul unui poet. Evidențiez în mod deosebit subcapitolul despre „tacere și strigăt” sau acela despre prozodie.

Fragmentele lui Lamparia despre care se poate afirma fără echivocuri că stimulează în mod miraculos apetitul de a gândi și relectura lui nu este, pur și simplu, “ceva din căsnicie”, ci chiar o căsnicie din dragoste, mai ales astăzi, în “epoca puilor congelați”, o altă zicere a autorului. Valoroasa, inteligenta și captivanta carte a lui Th. Codreanu, un veritabil om de cultură, cel ce “învață și pentru alții”, este expresia unui spirit rafinat care, în pofida faptului că-și consumă existența cotidiană la o margine de Țară, de aici, de pe piscul Hușilor, domnia sa edifică infinita coloană a culturii române contemporane.

Tema majoră a cărții, anunțată în titlu: conștiința sfâșiată nu numai a basarabenilor, dar a românismului în genere. Autorul înțelege soarta istorică a Basarabiei ca pe o cheie a destinului românesc însuși. / Partea I a volumului, Despre destinul politic, redă excelent această pendulare dramatică – tragică a celei mai năpăstuite provincii românești – Basarabia între țara care a cedat-o (România) și imperiul care a furat-o (Rusia).

Theodor Codreanu este autorul unei cărți care depășește limitele noționale ale monografiei Bacovia, propounându-și (și reușind, fără îndoială) să aducă noutăți asupra personalității poetice și asupra mecanismelor creației, altfel spus, comprehensiune eliberată de prejudecăți de interpretare în ceea ce-l privește pe George Bacovia. Lucrarea exegetică se întitulează Complexul bacovian (Junimea, Iași, 2002) și se remarcă prin echilibru, consecință a rigorii argumentative și acribiei documentaristului.

De la istorie, politică și literatură. Basarabia sau drama sfâșierii. O lucrare armonioasă semnată de Theodor Codreanu. (…) Lucrarea lui Theodor Codreanu este una dintre cele mai concentrate, talentate lucrări pe care am citit-o eu la Viața românească. Literatură document de cea mai bună calitate.

Pentru că aceasta face Theodor Codreanu prin volumul Caragiale – abisal apărut recent la editura “Augusta” din Timișoara. Autorul nu se oprește asupra unei “abisalități” ca atare izvorâtă din opera lui Caragiale, fără a face conexiunile necesare cu anul Caragiale, poate mai abisal în existența sa decât a putu-o exprima în opera sa, Theodor Codreanu se dovedește a fi un psihanalist literar, din ce în ce mai rar înâlnit în literatura de gen, care-și permite pe lângă un studiu coerent al abisalității cauzatoare de operă la Caragiale și trimiteri în literatura universală prin comparatism, cum nu le-am mai întâlnit de la mult regretatul Al. Dima.